Nici nu stiu cum sa descriu amestecul de stari prin care am trecut de dimineata: m-am trezit in fata unei chestii si n-am stiut cum sa reactionez, dar am reactionat, dupa aia am zambit cu inima stransa (nu era zambetul meu, era mai degraba un cumul de mila si de drag). Dupa aia, m-am infuriat. Sa va spun cum a fost.
Cautam pe cineva. O tanti. (o mai caut si-acum). Aveam o adresa la care-as fi putut sa-ncerc sa o gasesc. Banuiam ca s-a recasatorit: prenumele coincidea, numele de familie era altul. N-aveam telefon, asa hotarasem sa merg direct acasa si sa-i explic ce vreau (povestea ei imi era necesara pentru un articol).
In fata blocului, un bloc din centru, am stat s-astept. Stiam numarul apartamentului, dar nu-mi raspundea nimeni la interfon. Am intrat odata cu un locatar. Si-am urcat la etajul 3, pe-o scara veche si rotunda. Frumoase sunt blocurileBucurestiului de altadata, asta n-avea decat trei sau patru etaje.
Stiam ce caut: apartamentul 9. Numai ca pe usa apartamentului 9, era agatata o foaie, sub vizor: "Bateti cu putere" (sau ceva de genul). Parea un scris nesigur, tremurat, de om in varsta. Si mai era o bucatica de hartie mai jos, sub clanta. Cu un mesaj in mod cert amenintator: "Daca tineti la viata dumneavoastra, nu puneti mana pe incuietoare" (citez din memorie, formulare aproximativa). Hopa! Ma uit eu, mai citesc o data, nu ma hotarasc sa bat in usa. Il sun pe Mariusache si ii spun, mai in gluma, mai in serios: "Sunt aici, asa si pe dincolo, si pe usa scrie asa. O fi vreo baba nebuna? Ma duc si bat dar am zis sa stii unde sunt: strada x, blocu' x, etaju' x, apartamentu' x". Mariusache: "Bine, bate, dar tine telefonul deschis, nu-l da pe silentios sau ceva, sa pot sa te sun si sa-l auzi" (stia el ca eu cand ma duc la diversi sa povestesc diverse, stau uitata acolo, cu orele, si cu telefonul pe silentios, sa nu intrerupem povestea).
Bun. Ma duc si bat. Nimic. Bat mai tare. Nimic. Deja ma prinsesem ca proprietarul apartamentului nu prea aude, de unde indicatia "bateti tare in usa". Mai bat. Nimic. Sonerie. Nimic. Nu stiam care e limita tolerabila, asa ca am incetat sa mai bat la usa cu pricina si-am sunat la vecini. Sun la unul, nimic. Sun la altul, nimic. La ultimul apartament de pe etaj imi raspunde cineva. O tanti. Si-mi spune ca da, in apartamentul pe care-l caut eu sta o doamna in varsta si ca da, nu prea aude. Dar ca o striga ea pe balcon, ca au balcoanele unul langa celalalt. "Doamna cutare!", o aud strigand in casa, "doamna cutare!". Nimic. Vine la usa si bate cu putere: "Doamna cutare!". Imi explica: "Doamna e o bomboana, o cunosc de ani de zile, dar daca nu are aparatul auditiv in ureche, nu aude mai nimic".
Mai bate in usa si mai striga, "Doamna cutare". Intr-un final, se aud niste pasi tarsaiti in spatele usii. "Se misca tare greu... Dar va spun, e o bomboana, o dulce, trei-patru ore nu mai plecati de-aici, asa de mult o sa va placa..." Si, in curand, in spatele usii intredeschise, se intrevede o figura cuminte de bunica. Un cap curios cu ochii mari si blanzi. Cu-o privire intrebatoare, aproape tematoare, cine-s eu si de ce-o caut. Ii explic in mare (e o poveste complicata - am inteles in cele din urma ca pe fata ei o cautam, de fapt), dar se teme sa ma lase sa intru in casa: "Sunt singura...". Si nu prea aude: "Mi s-a terminat bateria la aparat. Veniti saptamana viitoare, o sa aud si eu mai bine, schimb bateria, si o sa vina si fata pe aici". Vecina cea tanara intretine discutia. O intermediaza, de fapt: eu vorbesc incet, mamaita cu ochi blanzi nu aude...
Intr-un final, usa mare se inchide asa cum s-a deschis, cu greutate, si raman eu cu vecina. Si cu figura blanda a bunicii in minte. Si da, as fi ascultat-o si trei-patru ore, daca m-ar fi lasat sa intru. Avea dreptate vecina, as fi indragit-o cu siguranta, am indragit-o in cele trei minute cat ne-am vazut. Dar raman cu vecina si cu povestea: "Nu cred ca o gasiti pe fata ei saptamana viitoare. In zece ani, de cand stau eu aici, nu cred c-am vazut-o de doua ori. Mai trece cate un nepot din cand in cand..." Si am plecat. Si m-a potopit un sentiment acut de mila in timp ce coboram. Si apoi, mila s-a transformat in nervi, in furie. Nu inteleg cum poti tu, fato, tu, nepotule, sa nu treci pe la mama ta, pe la bunica ta! Femeia asta era un ghem de bunatate, i se vedea in ochi. Si pentru ca sta singura, pentru ca dobitocii pe care i-a crescut nu trec pe la ea cu zilele, isi lipeste in usa un anunt amenintator, gen "nu puneti mana pe clanta, daca tineti la viata dvs", ca sa se apere. Un anunt care sa inlocuiasca rudele. Ca sa nu fie o tinta pentru hoti, pentru tot soiul de tampiti cu care impartim viata asta. Am plecat din blocul bunicii cu inima stransa. In ce lume de rahat traim?
In fata blocului, un bloc din centru, am stat s-astept. Stiam numarul apartamentului, dar nu-mi raspundea nimeni la interfon. Am intrat odata cu un locatar. Si-am urcat la etajul 3, pe-o scara veche si rotunda. Frumoase sunt blocurileBucurestiului de altadata, asta n-avea decat trei sau patru etaje.
Stiam ce caut: apartamentul 9. Numai ca pe usa apartamentului 9, era agatata o foaie, sub vizor: "Bateti cu putere" (sau ceva de genul). Parea un scris nesigur, tremurat, de om in varsta. Si mai era o bucatica de hartie mai jos, sub clanta. Cu un mesaj in mod cert amenintator: "Daca tineti la viata dumneavoastra, nu puneti mana pe incuietoare" (citez din memorie, formulare aproximativa). Hopa! Ma uit eu, mai citesc o data, nu ma hotarasc sa bat in usa. Il sun pe Mariusache si ii spun, mai in gluma, mai in serios: "Sunt aici, asa si pe dincolo, si pe usa scrie asa. O fi vreo baba nebuna? Ma duc si bat dar am zis sa stii unde sunt: strada x, blocu' x, etaju' x, apartamentu' x". Mariusache: "Bine, bate, dar tine telefonul deschis, nu-l da pe silentios sau ceva, sa pot sa te sun si sa-l auzi" (stia el ca eu cand ma duc la diversi sa povestesc diverse, stau uitata acolo, cu orele, si cu telefonul pe silentios, sa nu intrerupem povestea).
Bun. Ma duc si bat. Nimic. Bat mai tare. Nimic. Deja ma prinsesem ca proprietarul apartamentului nu prea aude, de unde indicatia "bateti tare in usa". Mai bat. Nimic. Sonerie. Nimic. Nu stiam care e limita tolerabila, asa ca am incetat sa mai bat la usa cu pricina si-am sunat la vecini. Sun la unul, nimic. Sun la altul, nimic. La ultimul apartament de pe etaj imi raspunde cineva. O tanti. Si-mi spune ca da, in apartamentul pe care-l caut eu sta o doamna in varsta si ca da, nu prea aude. Dar ca o striga ea pe balcon, ca au balcoanele unul langa celalalt. "Doamna cutare!", o aud strigand in casa, "doamna cutare!". Nimic. Vine la usa si bate cu putere: "Doamna cutare!". Imi explica: "Doamna e o bomboana, o cunosc de ani de zile, dar daca nu are aparatul auditiv in ureche, nu aude mai nimic".
Mai bate in usa si mai striga, "Doamna cutare". Intr-un final, se aud niste pasi tarsaiti in spatele usii. "Se misca tare greu... Dar va spun, e o bomboana, o dulce, trei-patru ore nu mai plecati de-aici, asa de mult o sa va placa..." Si, in curand, in spatele usii intredeschise, se intrevede o figura cuminte de bunica. Un cap curios cu ochii mari si blanzi. Cu-o privire intrebatoare, aproape tematoare, cine-s eu si de ce-o caut. Ii explic in mare (e o poveste complicata - am inteles in cele din urma ca pe fata ei o cautam, de fapt), dar se teme sa ma lase sa intru in casa: "Sunt singura...". Si nu prea aude: "Mi s-a terminat bateria la aparat. Veniti saptamana viitoare, o sa aud si eu mai bine, schimb bateria, si o sa vina si fata pe aici". Vecina cea tanara intretine discutia. O intermediaza, de fapt: eu vorbesc incet, mamaita cu ochi blanzi nu aude...
Intr-un final, usa mare se inchide asa cum s-a deschis, cu greutate, si raman eu cu vecina. Si cu figura blanda a bunicii in minte. Si da, as fi ascultat-o si trei-patru ore, daca m-ar fi lasat sa intru. Avea dreptate vecina, as fi indragit-o cu siguranta, am indragit-o in cele trei minute cat ne-am vazut. Dar raman cu vecina si cu povestea: "Nu cred ca o gasiti pe fata ei saptamana viitoare. In zece ani, de cand stau eu aici, nu cred c-am vazut-o de doua ori. Mai trece cate un nepot din cand in cand..." Si am plecat. Si m-a potopit un sentiment acut de mila in timp ce coboram. Si apoi, mila s-a transformat in nervi, in furie. Nu inteleg cum poti tu, fato, tu, nepotule, sa nu treci pe la mama ta, pe la bunica ta! Femeia asta era un ghem de bunatate, i se vedea in ochi. Si pentru ca sta singura, pentru ca dobitocii pe care i-a crescut nu trec pe la ea cu zilele, isi lipeste in usa un anunt amenintator, gen "nu puneti mana pe clanta, daca tineti la viata dvs", ca sa se apere. Un anunt care sa inlocuiasca rudele. Ca sa nu fie o tinta pentru hoti, pentru tot soiul de tampiti cu care impartim viata asta. Am plecat din blocul bunicii cu inima stransa. In ce lume de rahat traim?
7 comentarii:
Am citit... ai reusit ce n-ai reusit prin viu grai... Si mi-am dat seama, tu ai ciufulit norii aia...
I-am ciufulit, ca asteptau sa fie ciufuliti. Si ar fi fost si ei parte a postului astuia, dar dadeau un ton optimist. Si nu era loc de optimism aici.
...Si tocmai cand ma pregateam sa-ti scriu si eu ceva la casa Satya ( desi nu ma pasioneaza deloc mersul prin case linistite - prefer una singura - in care urla DoDo), pac - tu cu un post ft interesant - mai ales pt mine... pt ca eu chiar ma ciocnesc zi de zi de lumea asta... de bucurestiul asta cu batranele simpatice si nepoti care nu trec niciodata sau prea rar pe la ele...
... Ieri cand ma duceam la spital, in parc ma intalnesc cu o astfel de babuta care imi tot taia calea... Vroia sa-i inchid ultimul nasture de la camasuta. Am intrat in spital cu zambetul pe buze...
Uff. Da, ai fost de ajutor, dar ar fi fost excelent sa existe nepotul/nepoata care sa inchida ultimul nasture... E frustranta toata povestea asta, chiar frustranta. Unde sunt, mai, frate, odraslele? Ca pe vremuri lumea facea copii si e clar ca si batranii astia au şi ei vreo doi-trei pe undeva. Si-atunci, unde sunt? Si, ca si tine, intalnesc si eu multi batrani. Tu, din motive stiute, eu, pentru ca le caut compania si povestile. Si ma enerveaza de mor sa stiu ca sunt singuri si eu ii mai sun din cand in cand sa-i intreb de una, de alta, dar nu pot fi eu nepoata tuturor. Desi, pe bune, mi-as dori. E trist.
Unii sunt plecati... si au nevoie de andreea marin ca sa se intoarca.
Dar cei mai multi sunt aici... chiar in bucuresti, la 2 strazi. Si tot nu trec. Am ingrijit o batrana 3 saptamani. si plangea in fiecare zi pentru ca nu trecea nimeni sa o vada ( 2 fete si un baiat plus nepoti). si a plecat singura cu un bagaj mai greu decat ea.
... si un batran pe care l-am intrebat ce varsta are si mi-a raspuns 90 si a continuat cu un catec popular vesel despre batranete... era ft simpatic... fata lui il adusese... era atat de de ocupata, incat nu observase ca tatal ei nu mai avea 2 degete la un picior... in locul lor era un crater cu carne vie si oase macinate... dar nu ma provoca sa intru in astfel de povesti...
Da, e foarte trist.
Cum era cantecelul? E surprinzator, cred, ca oamenii astia nu-si pierd rabdarea si simtul umorului, chiar daca viata si copiii i-au uitat pe ei.
eterna povara.... pacat
Trimiteți un comentariu