David Palomar o data, David Palomar de doua ori... Adjudecat.

Uite de-aia imi place mie (cateodata) Bucurestiul: pentru ca, intr-o sala mica, dar primitoare (Arcub), cu sonorizare excelenta, te bucuri de David Palomar, cantaretul de flamenco din Cadiz. Si te mai bucuri o data, a doua zi, ca ti-a placut atat de mult primul spectacol, incat ai decis sa nu scapi nici a doua reprezentatie a spaniolului, in cadrul Festivalului "Flamenco clasic si noile genuri", organizat de Institutul Cervantes.
Cu mare fan Andaluzia ce ma aflu, n-am ratat nicio editie a festivalului astuia (suntem deja in al treilea an), doar ca acum n-a fost timp sa ma bucur de tot; dar m-am bucurat de Palomar, si in prima seara, si in a doua, si sper sa-mi ajunga bucuria asta pana la anul. Ca asta-i toata portia de Andaluzia in 2012...

La Bucuresti, Palomar si trupa au cantat mai multe cantecele - No te quedes atrás, A manos llenas (Sevillana Flamenca), Hoy no hay Cazón (Tientos), Carta a Napoleón (Tanguillo de Cádiz), Doña Jerez (Bulería), Soñando despierto (Tributo a la ciudad de Cádiz), Llevo varios días (Homenaje al Rock Andaluz), Granaina de la Esperanza (Granaina de Cepero), Locura de Amor (Zambra) - si cred ca n-ar strica sa aruncati o ureche (sau doua) pe youtube. Ca merita :)

Iata, de pilda, scrisorica pentru Napoleon, trimisa prin intermediul acelui "franchuti, fanfarrón":))



Dar si "Alegrias de Cadiz":



Si niste "bulerias":



Dar mie, in cele doua seri, mi-a mers la suflet altceva; o melodie mai veche, "revizitata" (in stil flamenco), in memoria Chavelei Vargas: "Donde estas corazon?". Partea paroasta e ca nu reusesc sa identific varianta flamenco a melodiei asteia (care-ti ridica parul pe maini), ci doar versiunea celor de la "Mocedades", care e departe, foarte departe de tragismul lui David Palomar... (iata totusi versiunea "Mocedades", ca sa nu uit ce caut, cand voi mai cauta):



Asteptam editia cu numarul 4.

Bucuresti, ca un tablou de Mondrian

Am avut cateva zile libere si m-am surprins pe mine cu disponibilitatea de a ma lasa uimita de Bucuresti; de a-mi placea orasul in care stau. Nu stiu cum s-a intamplat minunea asta, dar ma bucur ca s-a intamplat. Imi doresc sa traiesc ziua in care voi putea sa ma bucur de Bucuresti cum ma bucur de diverse alte orase in vacante. Si sunt semne, imbucuratoare, simpatice, vesele, ca povestea asta s-ar putea intampla la un moment dat.
Sa luam, de pilda, saptamana care tocmai s-a incheiat; n-am avut vreme sa colind orasul, dar am avut vreme sa ma bucur, din autobuz, in drum catre biblioteca, de fatade insorite, de umbre de copaci desfrunziti pe strada, pe cladiri, de cer albastru si de statuia lui Carol I pe fundal albastru de cer; cu tot cu coada anapoda a calului lui Carol (la sfarsit de saptamana, zona Ateneu-Palatul Regal-Fundatiunea Universitara mi se pare minunata), am avut vreme sa observ c-au aparut lalelele, frumoasele lalele albe, galbene, sa privesc oamenii (da, si pe acel domn care, vara, iarna, sta la un geam pe Stirbei Voda) si sa ma bucur de fatada Spitalului de Nefrologie "Carol Davila" (peste drum de Biblioteca Academiei), care arata seara ca un tablou de Mondrian.
Mi-au placut, deci, drumurile mele cu 226 catre biblioteca, cu ochii zgaiti pe geam si cu Rod Stewart in urechi (da, am si un loc preferat in 226; da, nu-mi mai pot inchipui 226 fara Rod Stewart si fara "As Time Goes By"), mi-au placut orele petrecute la BAR, cu nasul in foi si, din cand in cand, cu privirea in gradina bibliotecii), mi-au placut oamenii care cauta, cerceteaza, in sacou, cu cravata, seriosi, ganditori; si mi-a placut Bucurestiul asta primavaratic si vesel; si m-as fi vazut pe strazi, cu aparatul foto de gat si cu-o harta in mana, ca un turist intr-un oras pe care-l vede pentru prima oara...

Cred, deci, ca povestea mea de amor cu Bucurestiul n-a murit de tot (cum scriam tot aici, dar mai demult). Si cred ca postul asta ar fi trebuit sa fie insotit de poze; dar daca inchideti ochii, o sa vedeti toate pozele de care va povestesc; si cerul, si fatadele, si statuia, si lalelele, si tabloul de Mondrian.