... un gand: ca am sentimente tare incurcate fata de orasul care m-a adoptat. Stiu ca l-am iubit candva. Eram in anul I de facultate si mi se parea absolut fascinant sa stai in mijlocul unei intersectii si sa nu stii in ce parte s-o iei. Sa fii mica, mica, intr-o multime, si sa poti sa alegi: prima la stanga, a doua la dreapta. Sa ai posibilitati. Sa te pierzi in marele oras. Asta mi se parea fabulos. Mie, care veneam din micul sat. Mi-amintesc si-acum o harta desenata de frate-miu pe spatele unei hartii (una din aia, pe care-o ai in tava, la McDonald's sau la Spring), o harta gen: "aici e Politehnica, aici metroul, la Grozavesti, aici e 601". Mi se parea super tare sa-nveti un oras. Sa-l cunosti felie cu felie.
Si-am iubit cu-adevarat Bucurestiul, cu Regia lui cu tot, cu gandacii din bucatarie care ma inconjurau noaptea, cand invatam (camera 602, camin U6, daca va intereseaza), cu Pruna care urla ca un dobitoc in fiecare dimineata dupa gagici, asezat la terasa din fata caminului (aud acum ca e ginecolog la Municipal), cu serile de ianuarie cand ma duceam la Iuliana, doua etaje mai jos, sa ma uit la patinaj (ca io n-aveam in anul I televizor in camera).
Dupa aia, nu mai stiu daca l-am mai iubit. Am plecat din Regie, m-am dus in Drumul Taberei. Intr-un bloc cu garsoniere, pline cu oameni in varsta. Mie-mi plac oamenii in varsta. Acolo, insa, nu mi-a placut. Mai cu seama ca o doamna, in varsta, se-ntelege, ne-a spus, dupa ce ne-am mutat (acum eram deja doi), ca garsoniera aia in care stateam fusese sparta de n ori inainte sa ne mutam noi. Asta explica usa super fortoasa care ne separa pe noi de culoar si de restul.
Dupa aia, am ajuns in Rahova. Cu care convietuim bine. Bine mersi. (Si nu, nu mi-a furat nimeni lantul de gat, multumesc de intrebare). Dar care ne administreaza din cand in cand socuri. Vizuale, auditive, olfactive. De toate felurile. Si culorile. Ati inteles. Pan-acum, n-am ajuns la divort. Convietuim, cum am zis. Dar, treptat-treptat, in drumul meu catre statia tramvaiului 32, printre tanti care vand branza in galeti de plastic, rosii, si printre neni care vand telefoane mobile, treptat-treptat, am inceput sa simt ca iubirea mea pentru oras a cam slabit. Multe, multe au slabit-o. Or fi slabit-o si comparatiile cu alte orase, cred ca si asta. Dar a slabit si se duce si daca se duce, dusa e.
Si-atunci, ca sa nu se duca de tot, incerc un soi de experiment. Un blog despre Bucurestiul in care traiesc. Despre Bucurestiul meu. In care incerc sa gasesc ce-am pierdut pe drum, in anii astia. In care incerc sa adun franturi, locuri, mirosuri si povesti pe care le-am uitat. Sau pe care nu le-am stiut niciodata. Si-o sa le pun aici: poze, ganduri, intrebari. Si-o sa vad ce iese. Poate iese, iarasi, de-un amor nebun. Sau macar de-o dragoste platonica.
M-a pus la treaba, concret, un vernisaj al unei expozitii la care am fost azi. In ceas de seara, la Muzeul Kalinderu. Se cheama frumos, inspirat: "Bucarest, la mal-aimee". Intr-o traducere aproximativa, Bucurestiul Neiubit. Si-atunci am zis si eu: hai sa vad ce pot sa mai iubesc aici si ce nu. Si de ce nu mai pot si de ce-as mai putea. Hai sa vad. Ca nu se poate sa-mi placa atat de mult orasele altora si interesul pentru-al meu sa tinda, putin cate putin, spre zero.
Si-am iubit cu-adevarat Bucurestiul, cu Regia lui cu tot, cu gandacii din bucatarie care ma inconjurau noaptea, cand invatam (camera 602, camin U6, daca va intereseaza), cu Pruna care urla ca un dobitoc in fiecare dimineata dupa gagici, asezat la terasa din fata caminului (aud acum ca e ginecolog la Municipal), cu serile de ianuarie cand ma duceam la Iuliana, doua etaje mai jos, sa ma uit la patinaj (ca io n-aveam in anul I televizor in camera).Dupa aia, nu mai stiu daca l-am mai iubit. Am plecat din Regie, m-am dus in Drumul Taberei. Intr-un bloc cu garsoniere, pline cu oameni in varsta. Mie-mi plac oamenii in varsta. Acolo, insa, nu mi-a placut. Mai cu seama ca o doamna, in varsta, se-ntelege, ne-a spus, dupa ce ne-am mutat (acum eram deja doi), ca garsoniera aia in care stateam fusese sparta de n ori inainte sa ne mutam noi. Asta explica usa super fortoasa care ne separa pe noi de culoar si de restul.
Dupa aia, am ajuns in Rahova. Cu care convietuim bine. Bine mersi. (Si nu, nu mi-a furat nimeni lantul de gat, multumesc de intrebare). Dar care ne administreaza din cand in cand socuri. Vizuale, auditive, olfactive. De toate felurile. Si culorile. Ati inteles. Pan-acum, n-am ajuns la divort. Convietuim, cum am zis. Dar, treptat-treptat, in drumul meu catre statia tramvaiului 32, printre tanti care vand branza in galeti de plastic, rosii, si printre neni care vand telefoane mobile, treptat-treptat, am inceput sa simt ca iubirea mea pentru oras a cam slabit. Multe, multe au slabit-o. Or fi slabit-o si comparatiile cu alte orase, cred ca si asta. Dar a slabit si se duce si daca se duce, dusa e.
Si-atunci, ca sa nu se duca de tot, incerc un soi de experiment. Un blog despre Bucurestiul in care traiesc. Despre Bucurestiul meu. In care incerc sa gasesc ce-am pierdut pe drum, in anii astia. In care incerc sa adun franturi, locuri, mirosuri si povesti pe care le-am uitat. Sau pe care nu le-am stiut niciodata. Si-o sa le pun aici: poze, ganduri, intrebari. Si-o sa vad ce iese. Poate iese, iarasi, de-un amor nebun. Sau macar de-o dragoste platonica.M-a pus la treaba, concret, un vernisaj al unei expozitii la care am fost azi. In ceas de seara, la Muzeul Kalinderu. Se cheama frumos, inspirat: "Bucarest, la mal-aimee". Intr-o traducere aproximativa, Bucurestiul Neiubit. Si-atunci am zis si eu: hai sa vad ce pot sa mai iubesc aici si ce nu. Si de ce nu mai pot si de ce-as mai putea. Hai sa vad. Ca nu se poate sa-mi placa atat de mult orasele altora si interesul pentru-al meu sa tinda, putin cate putin, spre zero.
