Sa ma ierte Dumnezeu, dar in zilele astea cu moastele Sfantului Dumitru, Bucurestiul se transforma intr-o pacoste. Cu inghesuiala, cu sudalmi, cu alergatura, cu lesin, cu fete palide, cu "manifestatie" de-a dreptul in statie la 32. La tramvaiul 32. Si zic: unde sunt cele sfinte aici, fratilor? De ce trebuie sa te inghesui ca nebunul, sa alergi ca nebunul, sa cazi ca nebunul, printre picioarele celorlalti, doar-doar o sa pupi moastele cu 5 minute inaintea celui pe care l-ai depasit alergand. Nu mai punem la socoteala invazia de indivizi cu chilipiruri sfinte, invazia de masini blocate in trafic, din motive de pelerini, invazia de politisti care fluiera sa-ti termine tie urechile, tramvaiele blocate pe linie. Nu, nu mai punem la socoteala. Cum nu mai punem la socoteala nici ca in seara asta am mers doua statii foaaarte lungi pe jos, in conditiile in care aveam deja bataturi de la tenisii mei cei noi, ca sa iau un tramvai supraaglomerat si, dupa aia, unul si mai si. Bucurestiul e, deci, de neiubit si de netolerat zilele astea. Daca tineti la nervii vostri, nu treceti prin centru.
luni, 26 octombrie 2009
vineri, 16 octombrie 2009
Case vechi si povesti triste
Cred ca mi-am dorit intotdeauna o casa veche, cu camere mari si podele care scartaie. Trec, o data pe an, cand ma duc la BCR Open Romania, pe langa casele din strada Dr. Lister si de pe strazile din juru-i. Si ma vad si eu intr-o curte mare si frumoasa si verde, intr-o casa cu arhitectura bogata, pe strazile acelea unde-auzi musca bazaind si unde zici ca nu traiesti in Bucuresti. Daca o sa castig vreodata la Loto, tineti bine minte: eu acolo ma mut.
Cred c-am idealizat intotdeauna casele vechi, cu miros de interbelic. Mi le inchipui vesele, zambarete, cu bunici calde si primitoare, cu farfurii pline cu gogosi in zi de sarbatoare. Nu cu oameni chinuiti si tristi, cu povesti intunecate care-i bantuie. M-am plimbat zilele astea pe niste strazi din buricul Capitalei *nu va spun unde, ca nu-i important*, strazi cu blocuri cu putine etaje si cu case in care ghiceam, cum v-am zis, caldura. Si-am gasit apartamente mari si frumoase, cu priveliste si tavane inalte, in blocuri din 1930, si-n ele, oameni intristati, aproape nefericiti.
Am strans povesti ca sa reconstitui destinul unei familii si-am gasit o bunica singura intr-o casa mare, o voce subtire si categorica, "Nu ma mai deranjati, nu ma mai cautati!", rasunand gol intr-un apartament de 150 de metri patrati, doi oameni c-un copil bolnav in apartamentul de dedesubt, suparati ca le cad in cap, si la propriu si la figurat, fecalele celor de sus (si pe cei de sus nu-i intereseaza), o casa cu incapere mica si-o gradina si-un intrand, unde am auzit povestea unui om care s-a speriat amarnic dupa 1989 de lipsa locului de munca (notiunea de somaj era o chestie inca ireala in Romania anilor '90), care a facut o depresie si-a stat cateva luni la Spitalul 9. Si, peste toate cele, povestea unui om cu functie in comunism, care nu si-a mai revenit nicicand din socul schimbarii de regim. Toate, povesti triste in case frumoase.
Si-atunci cred ca trebuie sa-mi reconsider punctul de vedere: casele vechi, la care visez eu, nu abunda in mod obligatoriu in veselie, nu sunt frumoase si linistite, ci, de multe ori, de foarte multe ori, sunt case triste, pentru ca asa sunt cei care le locuiesc.
Cred c-am idealizat intotdeauna casele vechi, cu miros de interbelic. Mi le inchipui vesele, zambarete, cu bunici calde si primitoare, cu farfurii pline cu gogosi in zi de sarbatoare. Nu cu oameni chinuiti si tristi, cu povesti intunecate care-i bantuie. M-am plimbat zilele astea pe niste strazi din buricul Capitalei *nu va spun unde, ca nu-i important*, strazi cu blocuri cu putine etaje si cu case in care ghiceam, cum v-am zis, caldura. Si-am gasit apartamente mari si frumoase, cu priveliste si tavane inalte, in blocuri din 1930, si-n ele, oameni intristati, aproape nefericiti.
Am strans povesti ca sa reconstitui destinul unei familii si-am gasit o bunica singura intr-o casa mare, o voce subtire si categorica, "Nu ma mai deranjati, nu ma mai cautati!", rasunand gol intr-un apartament de 150 de metri patrati, doi oameni c-un copil bolnav in apartamentul de dedesubt, suparati ca le cad in cap, si la propriu si la figurat, fecalele celor de sus (si pe cei de sus nu-i intereseaza), o casa cu incapere mica si-o gradina si-un intrand, unde am auzit povestea unui om care s-a speriat amarnic dupa 1989 de lipsa locului de munca (notiunea de somaj era o chestie inca ireala in Romania anilor '90), care a facut o depresie si-a stat cateva luni la Spitalul 9. Si, peste toate cele, povestea unui om cu functie in comunism, care nu si-a mai revenit nicicand din socul schimbarii de regim. Toate, povesti triste in case frumoase.
Si-atunci cred ca trebuie sa-mi reconsider punctul de vedere: casele vechi, la care visez eu, nu abunda in mod obligatoriu in veselie, nu sunt frumoase si linistite, ci, de multe ori, de foarte multe ori, sunt case triste, pentru ca asa sunt cei care le locuiesc.
miercuri, 7 octombrie 2009
Ochi mari si calzi de bunica. Si-un bilet pe post de arma.
Nici nu stiu cum sa descriu amestecul de stari prin care am trecut de dimineata: m-am trezit in fata unei chestii si n-am stiut cum sa reactionez, dar am reactionat, dupa aia am zambit cu inima stransa (nu era zambetul meu, era mai degraba un cumul de mila si de drag). Dupa aia, m-am infuriat. Sa va spun cum a fost.
Cautam pe cineva. O tanti. (o mai caut si-acum). Aveam o adresa la care-as fi putut sa-ncerc sa o gasesc. Banuiam ca s-a recasatorit: prenumele coincidea, numele de familie era altul. N-aveam telefon, asa hotarasem sa merg direct acasa si sa-i explic ce vreau (povestea ei imi era necesara pentru un articol).
In fata blocului, un bloc din centru, am stat s-astept. Stiam numarul apartamentului, dar nu-mi raspundea nimeni la interfon. Am intrat odata cu un locatar. Si-am urcat la etajul 3, pe-o scara veche si rotunda. Frumoase sunt blocurileBucurestiului de altadata, asta n-avea decat trei sau patru etaje.
Stiam ce caut: apartamentul 9. Numai ca pe usa apartamentului 9, era agatata o foaie, sub vizor: "Bateti cu putere" (sau ceva de genul). Parea un scris nesigur, tremurat, de om in varsta. Si mai era o bucatica de hartie mai jos, sub clanta. Cu un mesaj in mod cert amenintator: "Daca tineti la viata dumneavoastra, nu puneti mana pe incuietoare" (citez din memorie, formulare aproximativa). Hopa! Ma uit eu, mai citesc o data, nu ma hotarasc sa bat in usa. Il sun pe Mariusache si ii spun, mai in gluma, mai in serios: "Sunt aici, asa si pe dincolo, si pe usa scrie asa. O fi vreo baba nebuna? Ma duc si bat dar am zis sa stii unde sunt: strada x, blocu' x, etaju' x, apartamentu' x". Mariusache: "Bine, bate, dar tine telefonul deschis, nu-l da pe silentios sau ceva, sa pot sa te sun si sa-l auzi" (stia el ca eu cand ma duc la diversi sa povestesc diverse, stau uitata acolo, cu orele, si cu telefonul pe silentios, sa nu intrerupem povestea).
Bun. Ma duc si bat. Nimic. Bat mai tare. Nimic. Deja ma prinsesem ca proprietarul apartamentului nu prea aude, de unde indicatia "bateti tare in usa". Mai bat. Nimic. Sonerie. Nimic. Nu stiam care e limita tolerabila, asa ca am incetat sa mai bat la usa cu pricina si-am sunat la vecini. Sun la unul, nimic. Sun la altul, nimic. La ultimul apartament de pe etaj imi raspunde cineva. O tanti. Si-mi spune ca da, in apartamentul pe care-l caut eu sta o doamna in varsta si ca da, nu prea aude. Dar ca o striga ea pe balcon, ca au balcoanele unul langa celalalt. "Doamna cutare!", o aud strigand in casa, "doamna cutare!". Nimic. Vine la usa si bate cu putere: "Doamna cutare!". Imi explica: "Doamna e o bomboana, o cunosc de ani de zile, dar daca nu are aparatul auditiv in ureche, nu aude mai nimic".
Mai bate in usa si mai striga, "Doamna cutare". Intr-un final, se aud niste pasi tarsaiti in spatele usii. "Se misca tare greu... Dar va spun, e o bomboana, o dulce, trei-patru ore nu mai plecati de-aici, asa de mult o sa va placa..." Si, in curand, in spatele usii intredeschise, se intrevede o figura cuminte de bunica. Un cap curios cu ochii mari si blanzi. Cu-o privire intrebatoare, aproape tematoare, cine-s eu si de ce-o caut. Ii explic in mare (e o poveste complicata - am inteles in cele din urma ca pe fata ei o cautam, de fapt), dar se teme sa ma lase sa intru in casa: "Sunt singura...". Si nu prea aude: "Mi s-a terminat bateria la aparat. Veniti saptamana viitoare, o sa aud si eu mai bine, schimb bateria, si o sa vina si fata pe aici". Vecina cea tanara intretine discutia. O intermediaza, de fapt: eu vorbesc incet, mamaita cu ochi blanzi nu aude...
Intr-un final, usa mare se inchide asa cum s-a deschis, cu greutate, si raman eu cu vecina. Si cu figura blanda a bunicii in minte. Si da, as fi ascultat-o si trei-patru ore, daca m-ar fi lasat sa intru. Avea dreptate vecina, as fi indragit-o cu siguranta, am indragit-o in cele trei minute cat ne-am vazut. Dar raman cu vecina si cu povestea: "Nu cred ca o gasiti pe fata ei saptamana viitoare. In zece ani, de cand stau eu aici, nu cred c-am vazut-o de doua ori. Mai trece cate un nepot din cand in cand..." Si am plecat. Si m-a potopit un sentiment acut de mila in timp ce coboram. Si apoi, mila s-a transformat in nervi, in furie. Nu inteleg cum poti tu, fato, tu, nepotule, sa nu treci pe la mama ta, pe la bunica ta! Femeia asta era un ghem de bunatate, i se vedea in ochi. Si pentru ca sta singura, pentru ca dobitocii pe care i-a crescut nu trec pe la ea cu zilele, isi lipeste in usa un anunt amenintator, gen "nu puneti mana pe clanta, daca tineti la viata dvs", ca sa se apere. Un anunt care sa inlocuiasca rudele. Ca sa nu fie o tinta pentru hoti, pentru tot soiul de tampiti cu care impartim viata asta. Am plecat din blocul bunicii cu inima stransa. In ce lume de rahat traim?
In fata blocului, un bloc din centru, am stat s-astept. Stiam numarul apartamentului, dar nu-mi raspundea nimeni la interfon. Am intrat odata cu un locatar. Si-am urcat la etajul 3, pe-o scara veche si rotunda. Frumoase sunt blocurileBucurestiului de altadata, asta n-avea decat trei sau patru etaje.
Stiam ce caut: apartamentul 9. Numai ca pe usa apartamentului 9, era agatata o foaie, sub vizor: "Bateti cu putere" (sau ceva de genul). Parea un scris nesigur, tremurat, de om in varsta. Si mai era o bucatica de hartie mai jos, sub clanta. Cu un mesaj in mod cert amenintator: "Daca tineti la viata dumneavoastra, nu puneti mana pe incuietoare" (citez din memorie, formulare aproximativa). Hopa! Ma uit eu, mai citesc o data, nu ma hotarasc sa bat in usa. Il sun pe Mariusache si ii spun, mai in gluma, mai in serios: "Sunt aici, asa si pe dincolo, si pe usa scrie asa. O fi vreo baba nebuna? Ma duc si bat dar am zis sa stii unde sunt: strada x, blocu' x, etaju' x, apartamentu' x". Mariusache: "Bine, bate, dar tine telefonul deschis, nu-l da pe silentios sau ceva, sa pot sa te sun si sa-l auzi" (stia el ca eu cand ma duc la diversi sa povestesc diverse, stau uitata acolo, cu orele, si cu telefonul pe silentios, sa nu intrerupem povestea).
Bun. Ma duc si bat. Nimic. Bat mai tare. Nimic. Deja ma prinsesem ca proprietarul apartamentului nu prea aude, de unde indicatia "bateti tare in usa". Mai bat. Nimic. Sonerie. Nimic. Nu stiam care e limita tolerabila, asa ca am incetat sa mai bat la usa cu pricina si-am sunat la vecini. Sun la unul, nimic. Sun la altul, nimic. La ultimul apartament de pe etaj imi raspunde cineva. O tanti. Si-mi spune ca da, in apartamentul pe care-l caut eu sta o doamna in varsta si ca da, nu prea aude. Dar ca o striga ea pe balcon, ca au balcoanele unul langa celalalt. "Doamna cutare!", o aud strigand in casa, "doamna cutare!". Nimic. Vine la usa si bate cu putere: "Doamna cutare!". Imi explica: "Doamna e o bomboana, o cunosc de ani de zile, dar daca nu are aparatul auditiv in ureche, nu aude mai nimic".
Mai bate in usa si mai striga, "Doamna cutare". Intr-un final, se aud niste pasi tarsaiti in spatele usii. "Se misca tare greu... Dar va spun, e o bomboana, o dulce, trei-patru ore nu mai plecati de-aici, asa de mult o sa va placa..." Si, in curand, in spatele usii intredeschise, se intrevede o figura cuminte de bunica. Un cap curios cu ochii mari si blanzi. Cu-o privire intrebatoare, aproape tematoare, cine-s eu si de ce-o caut. Ii explic in mare (e o poveste complicata - am inteles in cele din urma ca pe fata ei o cautam, de fapt), dar se teme sa ma lase sa intru in casa: "Sunt singura...". Si nu prea aude: "Mi s-a terminat bateria la aparat. Veniti saptamana viitoare, o sa aud si eu mai bine, schimb bateria, si o sa vina si fata pe aici". Vecina cea tanara intretine discutia. O intermediaza, de fapt: eu vorbesc incet, mamaita cu ochi blanzi nu aude...
Intr-un final, usa mare se inchide asa cum s-a deschis, cu greutate, si raman eu cu vecina. Si cu figura blanda a bunicii in minte. Si da, as fi ascultat-o si trei-patru ore, daca m-ar fi lasat sa intru. Avea dreptate vecina, as fi indragit-o cu siguranta, am indragit-o in cele trei minute cat ne-am vazut. Dar raman cu vecina si cu povestea: "Nu cred ca o gasiti pe fata ei saptamana viitoare. In zece ani, de cand stau eu aici, nu cred c-am vazut-o de doua ori. Mai trece cate un nepot din cand in cand..." Si am plecat. Si m-a potopit un sentiment acut de mila in timp ce coboram. Si apoi, mila s-a transformat in nervi, in furie. Nu inteleg cum poti tu, fato, tu, nepotule, sa nu treci pe la mama ta, pe la bunica ta! Femeia asta era un ghem de bunatate, i se vedea in ochi. Si pentru ca sta singura, pentru ca dobitocii pe care i-a crescut nu trec pe la ea cu zilele, isi lipeste in usa un anunt amenintator, gen "nu puneti mana pe clanta, daca tineti la viata dvs", ca sa se apere. Un anunt care sa inlocuiasca rudele. Ca sa nu fie o tinta pentru hoti, pentru tot soiul de tampiti cu care impartim viata asta. Am plecat din blocul bunicii cu inima stransa. In ce lume de rahat traim?
luni, 5 octombrie 2009
Casa Satya
Sa ne-ntelegem, asta nu e reclama. E doar povestea unui loc fain din Bucuresti, pe care nu-l stiam si pe care-mi pare bine ca-l stiu acum. Si mai stiu ceva: ca-mi pare rau ca n-am avut aparatul la mine, sa fac o poza, in semiintuneric, usii de la intrare, frumoasa, frumoasa, cu bucati de sticla colorata. Arata ca un vitraliu, si inca unul foarte fain.
Ca sa intelegeti ce spun, Casa Satya e un fel de restaurant (desi e, de fapt, un cumul de chestii: restaurant, ceainarie, spa, etc.). Intr-o casa veche, cu scara de lemn care scartaie sub pasi. Restaurant, ziceam. Ayurvedic. Ce-i asta? Nu va tin eu teorii acum. Netul e plin de povesti ayurvedice. Cert si ca Satya e asa, un loc ca o poveste indiana: lumina galbena si linistita, masute rotunde si, pe ele, boluri mici cu flori, aer racoros (e o adevarata filozofie aici, cu aer ionizat sau nu stiu cum, uitati-va pe site), plante verzi atarnand bogat din glastre si multe mancaruri cu nume complicate. Ma rog, complicate pentru mine care ma uitam, cu un aer usor dezorientat prin meniu si aiurea, doar-doar m-o ajuta cineva sa aleg cea mai potrivita chestie. Ca ma pierdusem, asta-i clar. Dar dupa aia m-am gasit si m-am uitat acolo vreo trei ore, in fata unui platou cald cu cuburi aurii de panir, rulouri de vinete si falafel, in fata unui minunat ratatouille cu couscous (acesta a fost primul meu couscous, la care ravneam de un milion de ani si care a fost de-li-cios; multumesc, mariusache :)). Bine, sa nu omitem faptul ca mi-am varat nasul si dintii si-n farfuria vecina, in care statea, mandru, un somon inecat in sos de capere. Si seara a trecut cuminte in inghitituri mici de limonada cu miere si ghimbir si priviri aruncate catre faldurile de panza atarnand din tavan si pe geamurile mari care dadeau spre terasa colorata din gradina. Si-afara s-a intunecat putin cate putin si eu m-as fi culcat acolo, pe fotoliul ala alb, cu cu muzica aia calma si frumoasa care-mi picura in urechi.
Cum aparat n-am avut sa imortalizez lenea si starea de bine ce ma cuprinsese, promit ca ma mai intorc la Casa Satya. Si pentru poze si pentru nenumaratele feluri de mancare din meniu. Care trebuie studiat de-a fir a par, ca sa incercam tot si toate. Amanunt important: nu veniti pregatiti sa roadeti o costita de porc sau o pulpa de pui. Ca nu sunt. Sunt doar chestii vegetariene si gatite bio pe deasupra.
Am furat o poza de la ei de pe site, ca sa colorez postul asta in culori indiene. Noapte buna.vineri, 2 octombrie 2009
Flori galbene si mov
Cateodata, imi place orasul pentru ca-mi ofera flori, de dimineata. Flori frumoase si proaspete de toamna, cum e asta mov, care-si iteste capul cu petale langa monitorul meu de la serviciu. Ieri mi-am umplut biroul cu flori si lumea m-a intrebat daca e ziua mea. Nu. Nu era. Dar ma durea capul si eram cam bosumflata, asa ca mi-am luat flori de la o babuta. Care venise cu-o plasa plina cu buchete la oras, de undeva, dintr-un sat din apropiere. Si, uite, am gasit un motiv pentru care, cateodata, imi place Bucurestiul. In ce oras mai gasesti tu babute care-si intind florile catre tine, sa le cumperi?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
