duminică, 18 septembrie 2011

Bucurestiul, in luna septembrie, dupa ce se lasa seara

Se vede treaba ca-n ultimul an n-am prea avut motive sa spun ca-mi place Bucurestiul, de vreme ce n-am scris nimic pe blogul asta inca din luna iunie 2010; dar spun acum, ca sa ma revansez: cateodata imi place Bucurestiul pentru ca te trezesti dimineata si n-ai nimic in plan (iar pentru mine planurile sunt importante), iar seara ajungi in fata Salii Palatului, bucuroasa nevoie mare ca ai in geanta un cartonel care-ti permite sa-l vezi dirijand pe Daniel Barenboim. (stiu eu cui trebuie sa multumesc pentru asta...)

Zau ca-mi place Bucurestiul in seri ca-n seara de miercuri - cand Barenboim a mangaiat aerul si clapele, in concertul sustinut cu Staatskapelle din Berlin - si, mai presus de toate, ca-n seara de vineri, cand s-a intamplat o mica minune, pe care mi-o doream inca de pe 1 ianuarie. Franz Welser-Most era pe scena, alaturi de Filarmonica din Viena, iar eu - desi eram in randul 5 al Salii Palatului - ma credeam la concertul de Anul Nou si ma bucuram cu ochii, cu urechile, cu palmele. Ma bucuram cu totul si-un zambet mare, generos si sincer mi s-a intins pe fata din secunda 1 a concertului si-a ramas acolo pana dupa bis; si mult mai tarziu, in autobuzul 226, catre casa.

In seara asta de duminica, Bucurestiul a avut si el un zambet larg pe fata, ca zambetul lui Vasily Petrenko, dirijorul rus de 35 de ani, cu accent britanic de manual (detectabil la sesiunea de autografe); dirijorul Petrenko de care, cred, s-au indragostit 90% dintre doamnele si domnisoarele din Sala Palatului; si eu, evident, printre ele. A fost tot numai gesturi Petrenko, numai degete lungi, invartite cu repeziciune in aer; si, la final, a fost tot numai zambet. (Iar Alexei Volodin la pian a fost... cum sa spunem? Cum zicea o domnisoara la iesire: "daca-l vedeam pe youtube, ziceam ca e trucaj, ca nimeni nu poate canta asa"). Tarziu, mai tarziu decat de obicei, pe la ora 10 seara spre noapte, sala era in picioare, aplaudand. Apoi, zambetele de la sesiunea de autografe si apoi, din nou, drumul catre casa... (daca dezvolt o dependenta de festival, ce ma fac pana la anul?)

Si zau ca-i frumos Bucurestiul in serile Festivalului "George Enescu". E primitor, fotogenic si parfumat si rauri-rauri de oameni in haine de gala se plimba agale inspre si dinspre salile ce gazduiesc concerte. E o alta lume cea care cucereste orasul dupa-amiaza si pana la miezul noptii si cred ca v-ati fi bucurat si voi, cum m-am bucurat si eu, vazand, pe la 10 noaptea, un autobuz 300 plin-plin cu oameni frumosi si eleganti plecand spre casa dupa concertul sustinut de Staatskapelle din Berlin. E frumos Bucurestiul in serile Festivalului Enescu; si oamenii-s frumosi, oamenii aceia care ies din casa gatiti si parfumati pentru concerte; si zau ca mi-as dori sa iasa mai des si sa ia in stapanire orasul; orasul lor.

Imi place Bucurestiul, in luna septembrie, dupa ce se lasa seara...

(p.s. - si nu, acestea nu sunt poze din festival; sunt pescuite de ici, de colo; si nu, eu nu sunt experta in ale muzicii; si nici nu pretind a fi; dar ma bucur teribil de ea...)


0 comentarii:

 


Design by: Pocket